Interviu cu doctorul Eugen Săndică, salvatorul inimilor de bebeluşi

“În această specialitate nu este loc pentru jumătăţi de măsură. Mediocritatea înseamnă moarte”

Un cântec frumos şi cunoscut spune că au loc miracole, atunci când crezi în ele. Şi Eugen Săndică crede. Ba mai mult decât atât, chiar poate să le înfăptuiască. Eugen Săndică este chirurg cardiovascular şi directorul Centrului de Malformaţii Cardiace Congenitale – Centrul Inimii si de Diabet Bad Oeynhausen, din Germania. Pacienţii săi sunt nou-născuţi şi sugari care suferă de malformaţii grave la inimă. “Acest om a redat viaţa copilului meu, în timp ce alţi doctori au refuzat să o mai prelungească. Mii de mulţumiri, nu sunt îndeajuns pentru acest înger”, “Vă mulţumesc pentru minunea de azi, să vă dea Dumnezeu sănătate şi putere să salvaţi cât mai mulţi copii!”- acestea sunt doar câteva din mesajele care au un singur destinatar: medicul Eugen Săndică. El este pentru părinţii bebeluşilor operaţi, un erou, un geniu, reprezintă speranţă; este cel care a redat şansa la o viaţă normală pentru sute de bebeluşi. Eugen Săndică are puterea de a face să se poată atunci când totul pare pierdut. Chirurgul petrece câte 14 ore zilnic în spital, iar ceea ce face nu este o profesie, ci este o parte din el. “Eu nu plec la oră fixă acasă, sunt în spital atât cât este nevoie. Nu contează dacă este week-end sau dacă sunt în concediu, chiar şi atunci, graţie tehnicii actuale, arunc o privire cel puţin o dată pe zi prin intermediul computerului în reanimare sau pe secţie”. Se implică emoţional faţă de toţi pacienţii pe care îi operează. A avea astfel de pacienţi reprezintă o responsabilitate uriaşă, iar Săndică este conştient de acest lucru. De aceea, spune el “chirurgul trebuie să fie certitudinea şi siguranţa pacientului”. Îl contactează multe familii disperate din România. La Eugen Săndică, ajung astfel mulţi copii români cu probleme cardiace grave, consideraţi inoperabili în ţară. “Eu cred că li se refuză dreptul la viaţă acestor copii în condiţiile în care există soluţii alternative”, spune medicul. Cea mai mare provocare profesională pentru Săndică este faptul “de a vedea şi mâine persoanele care fără ajutorul tău ar fi trecut în lumea de dincolo”. Vă invit să-l descoperim împreună, în interviul de faţă, pe acest om minunat care a salvat vieţile multor copilaşi şi care continuă să o facă chiar în timp ce citim aceste rânduri.

Andreea Samoilă: Cum aţi luat hotărârea de a deveni medic?
Eugen Săndică: Nu a fost o hotărâre ad-hoc, pentru mine a fost ceva firesc şi relativ clar încă din copilărie, fără a deveni o obsesie. Cu siguranţă a fost şi mediul în care am crescut. Părinţii sunt medici, dar nu au încercat să îmi sugereze ce cale să urmez. Am fost atras de ştiinţele naturale, fiind absolvent al Liceului de Ştiinţe ale Naturii din Galaţi. Aceasta nu înseamnă că am neglijat ştiinţele exacte, în clasa a XII-a ajungând în lotul naţional de chimie pentru Olimpiada Internaţională.

A.S. : De câţi ani sunteţi plecat în Germania? V-aţi adaptat uşor vieţii de aici?
Eugen Săndică: Sunt în Germania din 2004. Cu siguranţă, dacă nu ar fi existat Germania nu aş fi plecat din România. Adaptarea nu a fost necesară, în cazul meu, deoarece am găsit aici, în mare măsură, ceea ce am urmărit întotdeauna şi am încercat să impun şi acolo unde am lucrat în România: ordine, disciplină, seriozitate, predictibilitate, angajament, cultul muncii şi al lucrului bine făcut, respectarea cuvântului dat şi a unor principii sănătoase în relaţiile interumane. Sigur că pe alocuri se poate progresa, aşa că am ajuns să cer celor de aici mai mult decât erau ei obişnuiţi. Nu au însă cum să se plângă pentru că nici un angajat al clinicii nu lucrează mai mult decât mine. Exemplul personal este fundamental. Şi atât timp cât nu am nici un fel de toleranţă pentru propria persoană, nu văd de ce să fiu indulgent cu ceilalţi când nu se ridică la nivelul la care trebuie să îşi desfăşoare activitatea.

A.S. : Care este cea mai mare bucurie pe care meseria de medic v-o aduce?
Eugen Săndică: Faptul de a vedea şi mâine persoanele care fără ajutorul tău ar fi trecut în lumea de dincolo.

A.S. : Ce le puteţi spune tinerilor care vă admiră şi care îşi doresc să vă urmeze calea?
Eugen Săndică: Să se gândească de mai multe ori înainte de a lua această hotărâre pentru că în această specialitate nu este loc pentru jumătăţi de măsură. Mediocritatea înseamnă moarte.

A.S. : Profesia de medic este una dintre cele mai nobile şi frumoase dintre câte există. Cu toate acestea, este şi dificilă şi presupune multe sacrificii personale. Aţi avut vreodată momente când v-a trecut prin minte să renunţaţi?
Eugen Săndică: Niciodată pentru că ceea ce fac nu este o profesie, este o parte din mine. Eu nu plec la oră fixă acasă, sunt în spital atât cât este nevoie. Nu contează dacă este week-end sau dacă sunt în concediu, chiar şi atunci, graţie tehnicii actuale, arunc o privire cel puţin o dată pe zi prin intermediul computerului în reanimare sau pe secţie. Nu am considerat aceste aspecte ca fiind sacrificii, iar familia ştie că viaţa pacienţilor depinde de aceasta.

A.S. : Ce vă place să faceţi în timpul liber care vă rămâne? Vă place să călătoriţi, unde aţi fost ultima oară în vacanţă?
Eugen Săndică: Din nefericire sau poate din fericire, nu am timp liber în acceptul general al cuvântului pentru că întotdeauna am ceva de făcut, iar, din păcate, ziua are numai 24 de ore. Încerc în măsura posibilului să fac sport, am redus însă activităţile sportive la tenis de câmp şi ciclism. Înainte am călătorit mai mult, fiecare lucru la timpul său, probabil o voi mai face mai târziu. În ultimii ani, am rămas în Europa, ultima dată am fost pe Coasta de Azur şi în Elveţia.

A.S. : Cum este să aveţi drept pacienţi nişte copilaşi atât de mici şi de fragili?
Eugen Săndică: A avea astfel de pacienţi reprezintă o responsabilitate uriaşă.

A.S. : Sunt riscurile mai mari la operaţiile nou-născuţilor faţă de cele ale adulţilor?
Eugen Săndică: Cu siguranţă. Vorbim de organisme extrem de fragile, de nou-născuţi care cântăresc uneori sub un kilogram, de malformaţii cardiace complexe incompatibile cu viaţa dacă nu sunt operate uneori în primele zile sau ore după naştere, de malformaţii extracardiace asociate, de sindroame cromozomiale care la rândul lor cresc riscul operator.

A.S. : Aveţi emoţii când intraţi în sala de operaţie?
Eugen Săndică: Nu. Emoţiile în sensul de teamă, frică, nesiguranţă nu au ce căuta în sala de operaţie. Nici un chirurg nu trebuie să intre în sală într-o astfel de stare pentru că riscul ca ceva să nu meargă bine este enorm şi atunci totul este la voia întâmplării. Chirurgul trebuie să fie certitudinea şi siguranţa pacientului.

A.S. : Vi s-a întâmplat să vă implicaţi emoţional, vă ataşaţi de micuţii pacienţi?
Eugen Săndică: Mă implic emoţional faţă de toţi pacienţii pe care îi operez. Ei nu reprezintă cazuri, ci fiinţe umane suferinde care au nevoie de ajutor.

A.S. : Cât durează, în medie, o operaţie pe cord deschis la un nou-născut? Care este rata de succes?
Eugen Săndică: În chirurgia malformaţiilor cardiace există un număr extrem de mare de tipuri de operaţii a căror complexitate diferă semnificativ şi, în consecinţă, şi durata operatorie. Se poate vorbi despre durata şi rata de succes ale unui anumit tip de operaţie la o anumită grupă de vârstă. Aruncând o privire peste statistica proprie, rata de succes este între 98-99%.

A.S. : Puteţi să îmi spuneţi, aveţi idee câţi copii aţi operat până acum sau de câte cazuri vă ocupaţi într-o zi la clinică?
Eugen Săndică: Operez, în medie, doi pacienţi pe zi, se mai adaugă urgenţele, transplantul cardiac sau sistemele de asistare ventriculară (cord artificial).

A.S. : Câte ore petreceţi în spital?
Eugen Săndică: În general câte 12-14 ore zilnic.

A.S. : Vă mai amintiţi care a fost cel mai dificil caz de până acum?
Eugen Săndică: Pacienţii dificili sunt regula şi nu excepţia în această specialitate. Aş aminti însă o operaţie efectuată în premieră şi publicată în literatura de specialitate: unifocalizare şi anastomoza cavo-pulmonară superioară la un pacient cu ventricul funcţional unic şi mari colaterale aortopulmonare.

A.S. : Care este cea mai mare provocare profesională?
Eugen Săndică: Să fac să se poată atunci când totul pare pierdut.

A.S. : Am aflat că şi soţia dvs este tot medic şi că aveţi o fiică. O veţi îndruma să urmeze o carieră ca medic sau este liberă să facă ce alegeri îşi doreşte ea?
Eugen Săndică: Fiica noastră este studentă în anul II la medicină, a fost alegerea ei.

A.S. : Vă contactează multe familii din România? Aţi fost vreodată nevoit să refuzaţi un caz, din ce motive?
Eugen Săndică: Sunt multe familii disperate care mă contactează din România şi primul lucru pe care mi-l spun, în general, este că nimeni nu i-a îndrumat în situaţia în care nu aveau o soluţie în ţară. De regulă, li se spune că nu se poate face nimic sau să se adreseze unui centru din străinătate. Imaginaţi-vă ce înseamnă acest lucru pentru părinţii aflaţi cu copiii în stare critică, încercând să găsească o soluţie contra-cronometru, sau pentru cei pentru care o simplă deplasare în interiorul României reprezintă o provocare. Experienţele incredibile ale acestor familii pot fi citite pe site-ul www.malformatiicardiace.ro. Nu am refuzat niciun caz din cele care mi s-au adresat, deşi repet, multora nu li se dăduse nici o şansă. Ceea ce nu pot să înţeleg şi să accept este faptul că cei care îngrijesc aceşti pacienţi, în momentul în care nu pot să facă ceva pentru ei, nu se preocupă pentru a găsi o soluţie alternativă. Şi-au pus oare întrebarea ce ar face dacă ar fi în locul acestor părinţi? Eu cred că li se refuză dreptul la viaţă acestor copii în condiţiile în care există soluţii alternative. Se simte oare însă cineva responsabil în România de acest lucru sau este mai simplu să fie blamat sistemul? A nu se uita însă că sistemul este reprezentat de oameni cu responsabilităţi, cel puţin teoretic, bine definite.

A.S. : De ce apar aceste boli cardiace grave la nou-născuţi? Cât contribuie factorul genetic la apariţia acestor boli?
Eugen Săndică: Există malformaţii cardiace care se asociază unor anomalii cromozomiale, altele se datorează unor noxe sau alcoolului. O serie de medicamente au fost de asemenea incriminate la fel ca şi unele infecţii virale. Cu toate acestea, cauza în cazul majorităţii malformaţiilor cardiace congenitale nu este identificată. Am avut situaţii în care unul din gemeni avea o malformaţie cardiacă complexă (sindrom de hipoplazie de cord stâng), în timp ce celălalt era perfect sănătos. Cred că este important ca părinţii să nu se culpabilizeze şi să treacă rapid peste etapa întrebării “De ce?”, etapă în care se pierde timp preţios şi să întrebe “Ce se poate face?”, pentru că în prezent există opţiuni terapeutice pentru cvasitotalitatea malformaţiilor cardiace. Este foarte important ca odată diagnosticul stabilit să ceară părerea unui chirurg cardiac pediatru cu o bună experienţă în domeniu.

A.S. : Se spune că în sala de operaţie îşi aduc aportul Dumnezeu, medicul şi pacientul deopotrivă. Ce părere aveţi despre acest lucru?
Eugen Săndică: Sunt absolut de acord. Ceea ce stă în puterea şi în responsabilitatea chirurgului este ca operaţia să fie perfectă. Restul nu poate fi controlat.

A.S. : Cât de des veniţi în România?
Eugen Săndică: Rar.

A.S. : Aţi readus zâmbetul şi speranţa multor familii, salvându-le viaţa copiilor lor. Ce sentimente vă încearcă în acele momente? Ţineţi legătura cu ei?
Eugen Săndică: Sunt bucuros că am reuşit să îi ajut în clipe dramatice ale existenţei lor. Majoritatea îmi scriu mesaje de ziua mea, de Crăciun şi de Paşte, îmi trimit fotografii, dar şi rezutatele de la controalele periodice efectuate în alte locuri.

A.S. : De ce calităţi are nevoie un chirurg bun?
Eugen Săndică: Să fie în primul rând un medic bun. Un chirurg trebuie să poată să opereze, un chirug bun ştie când să opereze, iar un chirurg exceptional ştie când să nu opereze.

A.S. : Există vreun defect cardiac pe care să nu-l puteţi corecta?
Eugen Săndică: În principiu nu, toate malformaţiile cardiace au în prezent o soluţie terapeutică, radicală sau paleativă, iar în cazuri extreme se recurge la transplantul cardiac.

A.S. : Aveţi vreun ritual sau o superstiţie înainte de a intra la operaţie?
Eugen Săndică: Nu.

A.S. : Care este cea mai mare dorinţă a dvs?
Eugen Săndică: Pentru a avea şansa să se îndeplinească, dorinţele trebuie spuse în gând.

Eugen Săndică este membru de onoare în Asociaţia Medicilor Români din Germania.